Anularea datoriei Franței și Melenchon – despre ce este vorba?

31 august 2026

Obsesia românului este să fie bun platnic. Cu toate acestea, subiectul anulării datoriilor de stat, acum tabu, ar fi bine să fie dezbătut și la noi, dacă nu vrem să continuam să tăiem bugetul în carne vie. Ultimele declarații ale francezului Mélenchon, candidat la alegerile prezidențiale din Franța, au forțat subiectul și în România. (aviz celor cu alergii politice: subiectul NU este exclusiv de stânga, nu îi aparține partidului lui Mélenchon, ci este de interes național, deopotrivă în Franța și în România)

Karel Vereycken, jurnalist la site-ul https://solidariteetprogres.fr/, departe de a fi un fan Melenchon, pune subiectul foarte bine în perspectivă în următorul articol pe care l-am tradus.

Sursă https://solidariteetprogres.fr/dette-francaise-melenchon-se-rendra-t-il-compte-que-c-est-cheminade-qui-a

Sursă : aici

La mai puțin de un an de la alegerile prezidențiale, entuziasmul candidaților se calmează. Moștenirea lui Macron provoacă îngrijorare: 1 000 de miliarde de euro de datorii suplimentare și un milion de francezi care au căzut în sărăcie. Cu o creștere economică aproape de zero, perspectiva de a umple visteria statului pe această cale dispare.

La aceasta se adaugă faptul că Franța își „refinanțează” datoria (3 558 miliarde de euro): pentru a plăti „serviciul” (dobânda) datoriei sale (74 miliarde de euro în 2026), ea împrumută de pe piețe (adică de la băncile care stabilesc rata dobânzii).

Însă, la cel mai ridicat nivel din ultimul deceniu, „spread-ul” (diferența dintre dobânzile din diferite țări) crește vertiginos. În timp ce Germania se împrumută la 3,2 %, Ministerul Finanțelor francez trebuie să plătească 4,1 %.

Ceea ce agravează situația este faptul că nu se rambursează principalul, ci mai întâi dobânzile. Dacă se cumulează dobânzile plătite de statul francez pentru serviciul datoriei publice în perioada 1974-2023, se obține suma de 1 640,6 miliarde de euro în 2023, adică 52,9 % din datoria totală!

Monetarism

Pentru școala neoliberală (aflată sub influența școlii monetariste a „Chicago Boys” a lui Milton Friedman, consilier al lui Pinochet și al lui Margaret Thatcher), există doar două modalități de finanțare a economiei:

– banii cetățenilor, care sunt supuși unor taxe și impozite;

– împrumuturile de la bănci.

Pentru această școală de gândire, contractarea de datorii este, așadar, pur și simplu imorală, deoarece înseamnă că îți faci de cap astăzi, lăsând factura pe seama generațiilor viitoare.

Dacă ne supunem acestei matrice ideologice și logicii sale nebunești, orice candidat la alegerile prezidențiale se va trezi în postura de „călău-șef”, nevoit să decidă unde să facă tăieri bugetare: salarii, pensii, sănătate, educație, cercetare, servicii publice, cultură, ecologie etc., sau ce parte a populației să impoziteze sau să o priveze de mijloacele de subzistență: bogații, clasa de mijloc, săracii, pensionarii, persoanele cu dizabilități etc.

Încă din 1976, economistul american Lyndon LaRouche și prietenul său francez Jacques Cheminade susțin ceea ce se știe încă din Antichitate, în special din Mesopotamia și de la Solon din Atena: la un moment dat, în interesul tuturor, trebuie să se poată reseta datoriile la zero pentru a păstra substanța economică a țării și a-i permite să-și reia creșterea, o practică străveche numită „jubileul datoriilor”. Mai bine facem triajul datoriilor decât pe cel al oamenilor…

„Dacă această procedură a funcționat adesea, acest lucru se datorează în primul rând faptului că lumea antică înțelesese un aspect al sistemului nostru monetar pe care noi l-am uitat cu desăvârșire: moneda este o construcție socială. Ea nu este reală, spre deosebire de un copac sau o piatră. Sistemul monetar și de credit este o invenție umană. Este un instrument contabil pentru distribuirea resurselor. Și, întrucât moneda este o creație umană, o putem modifica după cum este necesar”.

În Franța, trebuie să recunoaștem, Jean-Luc Mélenchon (cu care avem, desigur, divergențe, în special în ceea ce privește problemele energetice) tocmai a spart tabuul.

La Solidarité et Progrès, ne bucurăm că acest subiect major (cel al datoriei și al suveranității monetare), pe care Jacques Cheminade l-a adus în mod constant în discuție, în special în timpul campaniilor sale prezidențiale (1995, 2012 și 2017), poate deveni în sfârșit tema centrală a alegerilor prezidențiale din 2027!

Weekendul trecut, în cadrul discursului său ținut la Universitatea de vară din Valence a partidului La France Insoumise (LFI), Mélenchon, care este acum consiliat de „Les Phrygiens” – o asociație formată din aproximativ 80 de înalți funcționari răspândiți în diverse părți ale aparatului de stat –, nu s-a ferit să spună lucrurilor pe nume.

Candidatul a propus din nou ca Banca Centrală Europeană (BCE) să „înghețe datoriile statelor, începând cu cele acumulate în perioada pandemiei de Covid”.

Să recapitulăm. Pe scurt, datoria Franței poate fi împărțită în două părți: una gestionată de Banca Centrală Europeană (BCE), iar cealaltă de Banca Franței (BdF).

Banca Centrală Europeană

În ceea ce privește partea deținută de BCE, situația este complicată, deoarece soarta acesteia nu depinde de o decizie unilaterală a Parisului. Ar fi nevoie de acordul celorlalte douăzeci de țări care utilizează euro, ceea ce este departe de a fi garantat. În plus, dacă BCE ar anula datoria Franței, de ce nu ar face același lucru și pentru celelalte țări? Este greu de imaginat că BCE ar face o astfel de favoare doar Franței, mai ales având în vedere că 14 din cele 21 de țări au un deficit sub 3 %, dintre care patru înregistrează un excedent bugetar.

Banca Franței

Cu toate acestea, pornind de la faptul că 18 % din datoria Franței (600–635 de miliarde de euro) este deținută de Banca Franței, Mélenchon afirma deja la sfârșitul lunii iunie că „este suficient să mergem acolo, să-i luăm și să-i aruncăm în foc” și că „nimeni nu își va da seama vreodată că au dispărut”.

Reacții diverse

Invitat la universitatea de vară a LFI, celebrul Matthieu Pigasse, specialist în domeniu, fost director al băncii Lazard France, s-a prezentat ca un garant al programului economic al lui Jean-Luc Mélenchon, în special în ceea ce privește datoria:

„Datoria publică poate fi anulată, așa cum a spus Jean-Luc [Mélenchon], fără niciun impact economic și fără niciun impact financiar”, a afirmat el.

Pigasse are perfectă dreptate atunci când subliniază că „nu există constrângeri economice, ci doar alegeri politice” și că „zidul datoriei” și „bomba pensiilor” sunt „mituri care trebuie demontate”. Ne aflăm într-un „moment prerevoluționar”, a mai subliniat milionarul, revenit de la Caracas, unde a semnat un contract profitabil pentru restructurarea datoriei Venezuelei, în urma loviturii de stat orchestrate de Donald Trump.

„Din punct de vedere tehnic, acest lucru ar trebui să fie posibil”, recunoaște Eric Heyer, directorul departamentului de analiză și prognoză al Observatorului Francez al Conjuncturilor Economice (OFCE).

Totuși, dacă statul francez plătește dobânzi pentru titlurile de stat deținute de Banca Franței, această sumă îi este returnată sub formă de profituri și dividende de către Banca Franței, al cărei unic acționar este statul francez… Prin urmare, este un joc cu sumă nulă.

Pentru ministrul macronist al Economiei, Roland Lescure, simpla idee este de-a dreptul înspăimântătoare. Anularea datoriei deținute de Banca Franței ne-ar conduce „la o criză financiară (…) Este o bătaie de joc, înseamnă să-i iei pe francezi de proști și să pui în pericol credibilitatea Franței”.

Nicolas Doze, editorialistul economic al postului TV LCI, vede în această idee primul pas către instituirea unei politici monetare suverane, pe care o susținem la S&P și care presupune naționalizarea Băncii Franței — lucru interzis oricărei țări membre a sistemului european al băncilor centrale „independente”.

„Banca centrală nu poate deveni o a doua Trezorerie și nu poate tipări bani”, explică editorialistul. Pentru că, vai de mine, preluarea controlului asupra emisiunii monetare ar duce la hiperinflație precum cea din Republica de la Weimar. Dar creditorii? „Își vor imagina că, mai devreme sau mai târziu, le va veni și lor rândul”, se îngrijorează acesta, înainte de a ironiza: „Dacă este atât de grozav, de ce nu facem deja acest lucru? Atunci Banca Franței tipărește toți banii. Toți banii. Iar Statul îi cheltuie pe toți.”

În realitate, toate acestea nu sunt decât ideologie și supunere voluntară față de o oligarhie tot mai prădătoare.

O bancă națională

Crearea unei bănci naționale puse în slujba națiunii este o revendicare republicană foarte veche:

Această idee a devenit realitate în America, în timpul președinției lui George Washington, la recomandarea lui Alexander Hamilton, declarat cetățean de onoare al Franței în 1789. Ulterior, banca a fost desființată și înlocuită de un grup de bancheri numit Rezerva Federală.

Ea se regăsește printre măsurile propuse în „Manifestul” redactat de Karl Marx și sindicatele muncitorești: „Centralizarea creditului în mâinile statului, prin intermediul unei bănci naționale, al cărei capital va aparține statului și care se va bucura de monopol exclusiv”.

Ideea este susținută și de Jean Jaurès, care considera intolerabil faptul că „Banca Franței, care ar trebui să elibereze munca națională de tutela costisitoare a bancherilor, aparține nu Franței, ci bancherilor”.

Jacques Cheminade

În 2017, ideea a fost reformulată de Jacques Cheminade, în programul său:

„(…) statul nu poate demara aceste proiecte de anvergură în cadrul financiar al actualului sistem european, care reprezintă o cămașă de forță (…)

„De aceea, este imperativ să instituim un alt sistem, bazat pe creditul productiv public.

„Formula este simplă: Banca Franței, redevenită bancă națională, trebuie să reia posibilitatea de a acorda avansuri Trezoreriei publice pentru finanțarea unor proiecte de anvergură pe termen lung, cu un orizont de zece până la cincizeci de ani. Datoria contractată este rambursată pe măsura realizării proiectelor, grație progresului economic general pe care acestea îl generează.

„Acești bani sunt apoi retrași din circulație și distruși de banca națională; ei circulă doar pe durata acordării avansului și a împrumutului.

„Prin acest pariu pe viitor, statul va putea anticipa nevoile viitoare de echipare și dezvoltare a țării noastre, fără a majora proporțional taxele și împrumuturile.”

Concluzie

De aceea, dacă Jean-Luc Mélenchon și Matthieu Pigasse vor, pe bună dreptate, să anuleze o parte din datorie, ei va trebui să se confrunte cu „zidul banilor”, numit astăzi „zidul european” — cel al UE și al sistemului euro, pentru care ideea de a pune banii în slujba binelui comun reprezintă o erezie.

Prin urmare, nu doar datoria trebuie anulată, ci și statutul de vasal al piețelor financiare, impus Băncii Franței prin articolul 123 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene (TFUE), care îi interzice, la fel ca Băncii Centrale Europene (BCE), să finanțeze direct statele.

În acest spirit, „naționalizarea” Băncii Franței trebuie să devină primul pas către o nouă arhitectură financiară internațională, care să includă și BRICS, în care cooperarea în vederea unui viitor comun să primeze asupra speculației, concurenței neloiale și obsesiei pentru echilibrele contabile.

De acest lucru depinde pacea mondială.